Duminica Vamesului si a Fariseului. Meditatie duhovniceasca

"Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş.  Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa."

Luca18,10-14 

În pedagogia ei dumnezeiască, Biserica ne învaţă, prin pilda celor doi preopinenţi, că la orice început de drum spiritual trebuie să ne luăm un aliat indispensabil (smerenia), necesar împotriva unui duşman (slava deşartă) care ne însoţeşte, vrem nu vrem, pe tot parcursul itinerariului spiritual. Este greu să vorbim despre o virtute care ne lipseşte celor mai mulţi dintre noi, dar pe care Biserica ne invită s-o întrupăm în fiinţa noastră smerenia (cunoaşterea autentică de noi înşine), însă este uşor să vorbim despre o stare ce ne caracterizează aproape în totalitate şi pe care nu vrem s-o recunoaştem vanitatea.

La prima vedere, rugăciunea fariseului nu are nimic de obiectat: el spune adevărul despre sine, nu minte; era, într-adevăr, un om credincios şi drept care îndeplinea milimetric dispoziţiile religioase ale Legii mozaice, ba chiar mai mult: postea de două ori pe săptămână, lucru pe care Legea nu i-l cerea.

Analizând cu atenţie conduita fariseului, constatăm că, în esenţă, el nu se roagă, ci se laudă. În aşa-zisa rugăciune de mulţumire, fariseul se contemplă cu admiraţie pe sine şi-L ia oarecum martor pe Dumnezeu la propria laudă despre sine, ba chiar am putea spune că-L compătimeşte pe Dumnezeu că nu mai sunt şi alţi oameni drepţi ca el, pentru că ceilalţi sunt lacomi, răpitori şi adulteri sau ca acest vameş. Mândria îl orbeşte pe fariseu, căci el nu-şi vede propriile limite şi insuficienţe, nu este preocupat de creşterea şi maturizarea lui duhovnicească, ci, cu mulţumire de sine şi cu autosuficienţă, îl acuză pe vameş, catalogându-l, fără echivoc, ca păcătos, erijându-se astfel în judecător şi uzurpând dreptul lui Dumnezeu, ca Unicul şi Autenticul cunoscător al inimilor. Pentru fariseu ceilalţi semeni sunt buni doar ca termeni de comparaţie (el văzându-se net superior lor) şi ca surse de unde să-i vină admiraţia şi lauda. Cel mândru nu se cunoaşte pe sine şi abia la examenul final al întâlnirii personale cu Hristos la dreapta judecată îşi va descoperi propria goliciune fiinţială şi minciuna existenţială a autosuficienţei în care a trăit.

Mândria, spun Părinţii, este căderea în sus, patima care dă târcoale îndeosebi oamenilor credincioşi, care cred că, prin faptele lor, se situează pe o anumită treaptă a virtuţii. Vanitatea este cancerul sufletului care ne ţine în starea parazitară a unei existenţe schizofrenice.

Dacă celelalte patimi atacă o parte a sufletului, opunându-se virtuţii corespondente, mândria atacă şi paralizează întreaga fiinţă a celui stăpânit de ea, distrugând toată temelia virtuoasă a celor ce au început să-şi asume un mod de vieţuire creştin. Sfinţii Părinţi spun că slava deşartă este o gravă boală duhovnicească, semn al necunoaşterii de sine sau al cunoaşterii superficiale si denaturate. Falsa cunoaştere de noi înşine se naşte din înstrăinarea de Hristos-Modelul în a Cărui umanitate înviată şi îndumnezeită, suntem chemaţi să privim ca într-o oglindă propria noastră umanitate recreată, căci doar prin El avem cunoaşterea autentică a fiinţei noastre.

Înstrăinarea de Dumnezeu duce la înstrăinarea de noi înşine şi de semenii noştri, lucru ce naşte iubirea iraţională de noi înşine (filautia), ca o necesitate de a umple golul existenţial creat de autoexilarea de la faţa lui Dumnezeu; atunci omul îndumnezeieşte creaţia pe care o consideră unicul izvor ce-i conservă existenţa şi se autoîndumnezeieşte, născându-se în el plăceri egolatre ce duc la o exacerbată grijă de sine. Astfel, slava deşartă ne scoate din matca propriei fiinţe, ne face să trăim în afara noastră, schizofrenic şi nenatural, denaturându-ne relaţia cu noi înşine şi deteriorând legăturile cu semenii şi cu Dumnezeu.

Mândria este gonflarea eului, o supralicitare şi pseudo-valorizare a componentelor noastre existenţiale, ceea ce duce la denaturarea şi coruperea fiinţei noastre. De aceea, o numesc Părinţii maica tuturor relelor, izvorul principal al patimilor, moartea dinainte de moarte, nesimţirea sufletului. Iar Scriptura ne îndeamnă să nu fim iubitori de slavă deşartă, căci toată inima semeaţă este urâciune înaintea lui Dumnezeu (Pilde 16,5) şi Domnul le stă împotrivă celor mândri, iar celor smeriţi le dă har.

Care este remediul împotriva acestui flagel duhovnicesc? Părinţii răspund că tot ceea ce facem trebuie să atribuim mai întâi ajutorului dumnezeiesc şi apoi puterii noastre şi să vedem în toate lucrurile daruri ale Părintelui ceresc, căci ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Toată lauda noastră să fie în Dumnezeu (cf. 1 Cor. 1, 31), iar lauda în Dumnezeu este aceea de a-ţi recunoaşte propria nimicnicie: căci suntem nimic prin noi înşine, dar totul prin Dumnezeu; şi acest lucru naşte smerenia, pe care a întrupat-o vameşul, cel ce, recunoscându-şi sufletul împovărat de păcate, a spus doar atât: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!

Dar smerenia nu trebuie înţeleasă ca depersonalizare, ca negare masochistă a propriei noastre fiinţe, ca o resemnare în faţa eşecurilor de tot felul, ci, paradoxal, smerenia este lepădarea de eul nostru bolnav, egolatru şi egocentric, renunţare la a mai gravita, autarhic, în jurul propriei persoane şi a poftelor ei rapace. Smerenia înseamnă reconsiderarea relaţiilor cu semenii pe care îi vedem acum în lumina lui Hristos ca parteneri egali de dialog, creaţi spre a-i iubi şi nu pentru a-i reifica.

Smerenia, spun Părinţii Bisericii, este starea firească, naturală şi sănătoasă a sufletului; ea reprezintă un abis al modestiei care nu poate fi furată de nicio laudă. Smerenia, spune Sfântul Ioan Scărarul, are două aripi: te face să nu te lauzi cu realizările tale bune, dar mai ales te face să nu vezi păcatele altora, ci doar ale tale. Smerenia este sărăcire în păcate şi îmbogăţire în Hristos, Prototipul smereniei, căci prin actul înomenirii Sale, ne-a arătat gestul suprem al smereniei şi ne-a învăţat cunoaşterea autentică a fiinţei noastre şi chipul nostru real (cf. Filipeni, 2, 6-11).

Smerenia este darul Duhului Sfânt, este căldura dragostei dumnezeieşti care topeşte gheţarii necredinţei, este, Însuşi Hristos, pe Care să-L rugăm să ne scoată din iarna patimilor noastre şi să ne aducă în primăvara duhovnicească a începutului unei vieţi smerite, să petreacă cu noi în vara faptelor noastre bune pentru a nu ne mândri şi să rămână cu noi în toamna îmbelşugată a unei vieţi creştine autentice, până ce vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos (Efeseni, 4, 13).

Meditaţii duhovniceşti la Duminica vameşului şi a fariseului(fragment) - Diac. prof. Vincenţiu Românu

Ofensiva impotriva omului

Pe zi ce trece, mi se pare tot mai grea si nesanatoasa viata de european. UE va interzice plante medicinale de la 1 Aprilie, in schimb ne lasa sa vindem etnobotanice la greu. Ceaiurile cu care stramosii nostri s-au tratat de la Facere incoace vor fi in parte interzise, precum si produse pe baza de plante care si-au dovedit eficacitatea de-a lungul a sute de ani. Ni se confisca natura si medicina ei, pe care Dumnezeu ne-a pus-o la dispozitie in marea lui generozitate. Dar carui Dumnezeu se inchina mai marii Europei si ai lumii? Brrrr..

Nu am vrut niciodata in aceasta Uniune blestemata. Dar m-a intrebat careva si pe mine? A luat cineva in calcul "Nu"-ul meu? Traim un cosmar si multi nu realizeaza inca. 

P.S. O sa ajungem sa cultivam musetelul si menta precum traficantii marijuana si o sa fim trimisi in inchisori pentru asta. Mai greu de inteles mi se pare vesnica slugarnicie cu care executa conducatorii nostri ordinele aberante ale ticalosilor de la Bruxelles. Dar cine se aseamana se aduna, nu?

Totusi, cine a castigat?

Bucuria victoriei. Imi amintesc bucuria noastra de acum 21 de ani si simt o mica invidie pentru trairile egiptenilor, acum ca au obtinut ce si-au dorit, caderea regimului Mubarak. Dar totodata ca unul care am trait vremuri postrevolutionare, imi dau seama ca greutatile cetatenilor egipteni sunt abia la inceput. Orbiti de victorie, simplii cetateni nu vad ca sunt condusi de aceeasi structura care era aliata lui Mubarak, armata. Deja vad ca agentiile de stiri anunta ca SUA se pregatesc sa aloce ajutor Egiptului. Le trimite "democratie". Toate tarile care au primit ajutor americano-FMI in ultimele decenii s-au prabusit. Le doresc egiptenilor independenta adevarata, desi ...

Dumnezeu a lucrat

Tineti minte pe Filip? Se pare ca acesta a fost operat, totul este ok si cu voia lui Dumnezeu  poate va ajunge preot. Informatiile le am prin bunavointa lui Dumitza.

Coruptie, Gestapo dar si ingrediente balcanice

Departe de mine gandul sa iau apararea celor ce savarsesc fapte de coruptie, dar descinderile de azi din vamile de la frontierele vestice aduc mai degraba a descinderi ale Gestapo-ului, nicidecum a vreo procedura democratica si civilizata. Sa iei retinutii cu mascatii si sa-i plimbi cu elicopterele(noi instrumente anticoruptie?) la Bucuresti pentru intimidari de rigoare, sa-i plimbi ca pe niste animale la circ, prin fata camerelor de luat vederi, mi se pare un tip de abuz pe care nu l-am vazut nicaieri nici in perioada comunista(si credeti-ma, am vazut destule).

Nerealizarile acestui guvern, acestui regim corupt, sunt aruncate in carca catorva zeci de persoane, iar adevaratii vinovati ai fenomenului de coruptie sunt la Bucuresti la sediul ANAF, la guvern, in ministerul de finante, de interne, la Cotroceni, in scaunele lor, numarand banii trimisi de sefii de vami(vezi suma platita de sefa vamii Halmeu). Ca o paranteza fie spus, Nicoleta Dobrescu sefa vamii Halmeu este arestata, intermediarul mitei este arestat, dar Sorin Blejnar, beneficiarul mitei si cel care a numit-o pe Dobrescu in functie dupa efectuarea platii, e liber si nevinovat. 

Aratam Europei fata nostra de vajnici luptatori anticoruptie, dar conducatorii nostri sunt putrezi de corupti, pana in maduva oaselor. Aratam ca meritam in Schengen de parca conducatorii vestici sunt niste prosti care nu stiu ce se petrece in Romania, sub protectia lui Traian Basescu si a camarilei sale. 

In definitiv, avem vocatia de a da cate o palma la un rahat, de ce sa ne-o pierdem tocmai acum, cand facem pe europenii?

O Europa din ce in ce mai germana

Irwin Stelzeris, director pentru studii de politici economice la Hudson Institute scrie un articol interesant in Wall Street Journal despre presiunile exercitate de Germania asupra statelor de la periferia Europei cu probleme financiare acute. Vezi si pe Mediafax.

Din nou depre prigoana crestinilor

Un fizioterapeut afgan va fi executat în urmatoarele trei zile pentru convertirea la creştinism. Said Musa, 45 de ani, a fost deţinut timp de opt luni într-o închisoare din Kabul unde susţine că a fost torturat şi abuzat sexual de către deţinuţi şi gardieni.

Domnul Musa, care si-a pierdut piciorul stâng în explozia unei mine în anii 1990, a lucrat pentru Crucea Roşie de 15 ani şi ajută la tratarea colegilor de suferinta cu amputatii. El a fost arestat în luna mai a anului trecut in timp ce încerca să caute azil la Ambasada Germaniei ca urmare a  represiunii asupra creştinilor în Afganistan.

El sustine că a fost vizitat de către un judecător care i-a spus că va fi spânzurat în cateva zile, doar daca nu se converteste inapoi la islam. Dar el rămâne pe pozitie şi spune ca e dispus să moară pentru credinţa sa. El a declarat Sunday Times: "Trupul meu le apartine sa faca ce doresc cu el. Numai Dumnezeu poate decide dacă sufletul meu se va duce în iad."

Avocaţii sai au refuzat să-l reprezinte, în timp ce alţii au renunţat la caz după ce a primit ameninţări cu moartea. Domnul Musa a fost arestat după un post de televiziune a arătat cum occidentali botezau afgani în ceremonii secrete. 

sursa

A murit Gary Moore

Chitarist de exceptie, membru al mai multe trupe celebre printre care Thin Lizzy si Skid Row dar si cu o cariera solo fantastica, exponent al muzicii blues, irlandezul Gary Moore a decedat incredibil la doar 58 de ani. Fie-i tarana usoara!


Cei care l-au ascultat realizeaza golul pe care acesta il lasa in urma.

Predica a Pr. Ilie Cleopa la Duminica femeii cananeence

(Despre credinţa cea mare şi statornică)

O, femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie după cum voieşti (Matei 15, 28)

Iubiţi credincioşi,

Credinţa cea mare şi stăruitoare a femeii cananeence a fost arătată şi lăudată nu de un prooroc, apostol, ierarh sau dascăl al Bisericii lui Hristos, ci de Însuşi Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, ştiutorul inimilor omeneşti (Matei 9, 2-4; Marcu 2, 6-8). El laudă în faţa poporului credinţa cea mare a femeii cananeence. O, înţelepciune fără de margini a Mîntuitorului! O, adîncul îndurărilor Lui! Vine o femeie păgînă, necăjită şi străină tocmai din Fenicia Siriei - după cum arată dumnezeiescul evanghelist Marcu - şi îl roagă pe Domnul cu lacrimi din durerea inimii să alunge demonul din fiica ei (Marcu 7, 30).

Nu ştia cine este Hristos. Auzise şi ea de la alţi credincioşi iudei, că Iisus Hristos este din neamul lui David, împăratul şi proorocul. Auzise de sfintele Sale minuni care le făcea în poporul lui Israel şi credea cu toată tăria inimii sale că va face Hristos milă şi cu dînsa. Această femeie străină de poporul ales, văzînd mulţimea ce urma pe Mîntuitorul, nu îndrăzneşte să se apropie prea mult de El, ci de departe strigă: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David, fiica mea rău se chinuieşte de diavol! (Matei 15, 22).

Trei gînduri mari stăpîneau mintea şi inima ei. Întîi, credinţa tare către Dumnezeu; al doilea, nădejdea ei fără de îndoială că Domnul o va asculta şi-i va împlini cererea ei; iar al treilea, mila cea mare pentru suferinţa fiicei sale. Pe toate aceste trei gînduri le-a scos la lumină din inima sa, cînd a zis: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! (Matei 15, 22). Apoi, cerînd milă de la Domnul pentru ea, zice: Fiica mea rău se chinuieşte de diavolul! Adică: “Doamne, dacă miluieşti pe fiica mea, pe mine mă miluieşti. Aceasta este durerea inimii mele şi pentru aceasta strig către Tine, să faci milă cu fiica mea şi să izgoneşti duhul cel rău din ea, care o chinuieşte cumplit”.

Auzind şi ea de minunile Fiului lui Dumnezeu, credea, fără îndoială, că şi pe fiica ei o va vindeca. Dar cu toată strigarea ei din inimă, Mîntuitorul nu i-a răspuns un cuvînt (Matei 15, 23). Oare nu-i era Lui milă de ea şi de fiica ei? Oare n-a venit El să caute şi să mîntuiască pe cel pierdut? (Matei 18, 11; Luca 9, 55). Dar de ce tăcea la strigarea îndureratei mame şi nu răspundea nici un cuvînt? Iată de ce tăcea: ca să scoată la lumină un lucru mare, care era în sufletul acelei femei necăjite şi străine, adică credinţa ei statornică şi mare în Dumnezeu. Ba mai mult! Ucenicilor Mîntuitorului, auzind strigarea ei, li s-a făcut milă de ea şi L-au rugat pe Domnul, zicînd: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră…

Dar Mîntuitorul, ca şi cînd n-ar fi băgat de seamă nici strigarea ei şi nici rugăminţile sfinţilor Săi ucenici, răspunde negativ, zicînd: Nu sînt trimis decît către oile cele pierdute ale casei lui Israel (Matei 15, 24). Auzind aceste cuvinte ale Mîntuitorului, biata mamă îndurerată, nu se deznădăjduieşte de mila Lui, ci vine şi se închină cu şi mai mare smerenie înaintea Mîntuitorului, zicînd: Doamne, ajută-mă! (Matei 15, 25). Adică: “Doamne, nu mă lăsa, că singura mea nădejde numai spre mila şi puterea Ta fără de margini mi-am pus şi cred că vei face milă şi cu mine, cea străină şi nevrednică de îndurarea Ta. Căci numai Tu ştii cu adevărat durerile inimii mele!”

Dar şi după această stăruinţă din inimă, biata femeie este respinsă de Mîntuitorul care zice: “Nu este bine a lua pîinea fiilor şi a o arunca la cîini” (Matei 15, 26). Prin cîini înţelegem aici pe păgîni, pentru viaţa lor necurată şi pentru închinarea lor la idoli, iar pe iudei îi numeşte fiii lui Avraam. Pîinea înseamnă facerile de bine făcute de Mîntuitorul. Dar ce face îndurerata mamă, auzind că este socotită în rîndul cîinilor? Oare se supără? Oare huleşte? Oare se deznădăjduieşte de mila şi de ajutorul ce-l aşteaptă de la Preabunul nostru Mîntuitor? Nu, nicidecum. Ci se smereşte foarte în inima sa şi se socoteşte cu adevărat în rîndul cîinilor, avînd în continuare nădejdea unui cîine către stăpînul său, că pînă la urmă îi va arunca şi ei o fărămitură de pîine, adică nu o va lăsa nemiluită cu totul. Apoi, în marea smerenie a inimii sale, îndrăzneşte a zice către Mîntuitorul: Da, Doamne (adică sînt cîine), dar şi cîinii mănîncă din fărîmiturile care cad de la masa stăpînilor lor (Matei 15, 27).

Vedeţi, fraţilor, credinţa cea tare şi fără îndoială a acestei necăjite mame? Vedeţi smerenia inimii ei? Este alungată ca un cîine, dar nu se deznădăjduieşte de cererea ei şi crede cu mare tărie, că pînă la urmă va căpăta o fărîmitură din pîinea îndurărilor lui Dumnezeu şi Stăpînului ei. Vedeţi că smerenia şi credinţa acestei femei păgîne este mai mare decît a multor creştini din zilele noastre. Care dintre credincioşii noştri se mai roagă lui Dumnezeu cu credinţa, cu smerenia şi cu stăruinţa acestei femei cananeence? Nu se supără, văzîndu-se asemănată cu cîinele, şi aşteaptă să fie miluită, măcar ca un cîine. Iar Preamilostivul nostru Mîntuitor, văzînd smerenia şi credinţa ei cea mare şi statornică, ca un Atotştiutor al inimilor, văzînd inima ei de mamă îndurerată pentru suferinţa fiicei sale, văzînd că acest suflet necăjit nu şi-a pierdut credinţa şi nădejdea în mila Lui, îi răspunde: O, femeie, mare este credinţa ta! Facă-se ţie precum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela (Matei 15, 28).

Aţi auzit de minunile credinţei celei tari şi statornice ale femeii cananeence? Aţi văzut că mila şi îndurarea Domnului nostru Iisus Hristos, a tămăduit pe fiica acesteia de duhul cel necurat pentru credinţa mamei sale, iar credinţa ei cea statornică şi stăruitoare a lăudat-o, zicînd: O, femeie, mare este credinţa ta!

Să ne punem o întrebare: prin ce mijloace a ajuns această femeie la o credinţă atît de mare şi statornică? Cum a ajuns ea să cunoască pe Mîntuitorul, deoarece nici o revelaţie nu a avut, nici Sfînta Scriptură nu o citise spre a fi învăţat credinţa cea dreaptă în Dumnezeu? Femeia cananeeancă a primit credinţa în Dumnezeu prin auz. Că deşi nu avusese descoperire despre Hristos, nici Sfînta Scriptură nu o cunoştea, dar auzind ea de la mulţi oameni despre minunile cele preaslăvite ale Domnului, a crezut cu tărie în inima ei că acest fiu al lui David este un trimis al lui Dumnezeu pentru îndreptarea şi mîntuirea oamenilor şi că va face milă şi cu fiica sa cea chinuită de duhul cel rău. Apostolul Pavel ne-a învăţat, zicînd: Credinţa vine prin auz, iar auzul din cuvîntul lui Dumnezeu (Romani 10, 17).

Iată cît de mare adevăr arată aceste cuvinte ale Sfîntului Apostol Pavel. A auzit femeia cananeeancă şi a crezut cu tărie în inima sa, şi prin credinţa ei cea mare şi statornică a dobîndit cele ce dorea; adică vindecarea fiicei sale. Tocmai aceasta a fost pricina pentru care Mîntuitorul a tăcut la strigarea ei cea dintîi, şi apoi încă de două ori a fost respinsă, la cererea sa, ca să se vadă prea luminat credinţa ei cea mare şi statornică.
Altă pricină pentru care Iisus Hristos nu a tămăduit îndată pe fiica cananeencei, a fost şi aceasta ca să arate evreilor cîtă credinţă stăruitoare are o femeie păgînă şi cîtă împietrire şi necredinţă aveau cărturarii, arhiereii şi fariseii, care nu numai că nu credeau în El, dar căutau în tot chipul să-L piardă (Ioan 12, 19; Luca 19, 47).

Iubiţi credincioşi,

 Mulţi dintre sfinţii şi aleşii lui Dumnezeu au arătat marea şi statornica credinţă în El, precum: Noe, Avraam, Moise, sfinţii prooroci, dumnezeieştii Apostoli şi toţi mucenicii care L-au mărturisit şi şi-au pus sufletul pentru El. Unii dintre aceştia au fost călăuziţi direct de Dumnezeu, iar cei mai mulţi de Sfînta Scriptură, care i-a condus la cunoaşterea şi credinţa în Dumnezeu, căci prin citirea Sfintei Scripturi se naşte credinţa în Dumnezeu (Ioan 2, 3; Fapte 13, 48; 17, 11; Romani 10, 17; 16, 26; II Timotei 3, 15 ş.a.)

Iată în Evanghelia de astăzi o femeie păcătoasă, străină de neamul lui Israel, de credinţa cea adevărată şi de citirea Sfintelor Scripturi care, numai din cele auzite de la unii oameni, crede cu atîta tărie în Mîntuitorul şi în puterea minunilor Lui, încît este vrednică de laudă şi de mila Preabunului Dumnezeu. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, ca Dumnezeu Atotştiutor, a arătat mai înainte că mulţi din păgîni vor ajunge la cunoştinţa de Dumnezeu şi la credinţa cea dreaptă în El, zicînd: Şi vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea la masă întru Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 13, 29).

Care a fost pricina că această femeie cananeeancă a alergat cu atîta sîrguinţă în urma Domnului şi a cerut cu atîta stăruinţă ajutorul şi mila Lui în nevoia ei? Negreşit că era o mamă necăjită şi îndurerată cu inima, din cauza suferinţei celei mari a fiicei sale care era rău chinuită de diavol. Oricine îşi poate închipui cîtă durere şi mîhnire avea biata mamă, cînd vedea pe fiica sa de atîtea ori căzînd jos, răcnind, lovindu-se cu capul de pămînt, scrîşnind din dinţi şi tremurînd cu tot trupul cînd duhul cel rău o chinuia. Numai acela îşi poate da seama de acest lucru, care a văzut pe viu pe un om îndrăcit, cînd îl apucă duhul cel rău şi îl munceşte.
Orice om cu suflet bun şi o inimă miloasă, compătimeşte pe asemenea oameni care, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, sau din cauza păcatelor părinţilor sînt stăpîniţi de diavoli, cu atît mai mult o mamă bună, cînd vede în asemenea chinuri pe fiica ei. Pentru că nimic în lume nu este mai bun, mai milostiv ca inima unei mame adevărate. Pentru a vă da seama de acest lucru, în cele ce urmează vom arăta din nou cîteva înfăţişări ale credinţei acestei femei cananeence.

Care a fost, deci, fapta bună principală care a contribuit cel mai mult la vindecarea copilei stăpînite de diavolul din Evanghelia de astăzi? A fost credinţa cea tare şi puternică a mamei sale. Credinţa ei în Fiul lui Dumnezeu era mai mare ca a noastră, ca a multor creştini de azi. Credinţa ei statornică, vie, neîndoielnică în Iisus Hristos a izgonit pe diavolul din fiica ei. Încă nici n-a fost nevoie s-o aducă înaintea Domnului. Prin credinţa mamei i-a vindecat Mîntuitorul fiica de la distanţă, în clipa cînd a rostit cuvintele: O, femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie după cum voieşti (Matei 15, 28).

Credinţa tare nu este legată de loc şi de timp. Ea vindecă, iartă, izbăveşte de primejdii, înviază din morţi, indiferent de loc, de vîrstă şi de distanţă. Noi ne rugăm în biserică pentru credincioşi şi ei primesc ajutor, sănătate şi cele de folos, acasă, pe cale, la locul lor de muncă. Să ne întărim prin credinţă din exemplul acestei mame din Evanghelie. Să alungăm îndoiala în credinţă, nepăsarea, nesimţirea şi împietrirea inimii noastre şi necredinţa care bîntuie peste lume, că de nu vom avea credinţă dreaptă, statornică şi puternică în Hristos ca această femeie, nu ne vom putea mîntui.

Credinţa vine din auz, spune Sfîntul Apostol Pavel, adică auzirea cuvîntului lui Dumnezeu. Numai că cei care seamănă cuvîntul vieţii şi învaţă poruncile Sfintei Evanghelii trebuie să fie preoţi ortodocşi şi să aibă viaţă creştină exemplară. Credinţa se întăreşte mai ales prin sfînta rugăciune, prin post şi milostenie, prin spovedanie regulată şi prin Sfînta Împărtăşanie.

Femeia cananeeancă avea şi credinţă tare, dar şi rugăciune stăruitoare, căci mereu striga în urma lui Hristos: “Doamne, ajută-mi şi vindecă pe fiica mea!” Nu se descuraja, deşi Domnul o trecea cu vederea; nu slăbea în credinţă, nici nu cîrtea că este asemănată cu cîinii, nici nu înceta a se ruga şi a striga în urma Lui: “Doamne, ajută-mi! Doamne, miluieşte pe fiica mea, că rău este chinuită de diavolul!” Aşa şi noi să ne rugăm lui Dumnezeu: “Doamne, miluieşte sufletul meu, că este chinuit de diavolul mîndriei, de duhul desfrînării, de patima mîniei, a lăcomiei şi a trîndăviei! Doamne, scapă-ne de robia patimilor, de slăbirea credinţei, de îndoiala gîndurilor, de duhul necurăţiei, de neînfrînarea limbii şi de toate cursele vrăjmaşului diavol!”

Iubiţi credincioşi,

 Mare este puterea credinţei în lume! Mare a fost credinţa Maicii Domnului, a Sfinţilor Apostoli, a Sfinţilor Mucenici şi a Cuvioşilor Părinţi! Mare a fost credinţa părinţilor, a mamelor care ne-au născut şi a înaintaşilor noştri. Ei uneau credinţa cu rugăciunea, cu postul, cu milostenia şi smerenia. Acestea erau virtuţile Sfinţilor şi ale părinţilor noştri. Acestea erau şi virtuţile femeii din Evanghelia de astăzi. Acestea trebuie să fie cununa de mărgăritare care se cere să împodobească pe creştinii noştri, inima noastră, casele noastre, copiii şi viaţa noastră.

Credinţa şi rugăciunea cu lacrimi au făcut cele mai mari minuni în Biserica lui Hristos şi în viaţa creştinilor. Prin acestea se săvîrşeşte jertfa Sfintei Liturghii şi cele şapte Sfinte Taine. Prin acestea se izgonesc şi astăzi diavolii din oameni, se fac minuni de vindecare la sfintele moaşte şi la multe icoane din ţara noastră. Prin acestea dobîndim iertare de păcate şi mîntuire.

De aceea aveţi datoria să mergeţi regulat la slujbele Bisericii, să duceţi în familie viaţă cît mai curată şi să vă creşteţi copiii în frică de Dumnezeu. Copiii lăsaţi de capul lor, neduşi la biserică, nespovediţi regulat şi nehrăniţi cu rugăciunea şi cuvîntul lui Dumnezeu, ajung răi, beţivi, desfrînaţi, necredincioşi şi chiar ucigaşi de oameni. Căci dacă se depărtează de Dumnezeu, de biserică, de părinţi, de rugăciune şi de cele sfinte, patimile îi robesc şi diavolii îi aruncă în necredinţă, în deznădejde şi în osînda iadului.

Să aveţi grijă de copii ca de lumina ochilor! Învăţaţi-i, educaţi-i, mîngîiaţi-i, duceţi-i la biserică, hrăniţi-i cu Trupul lui Hristos şi cu cuvintele Sfintei Evanghelii, căci vom da greu răspuns pentru ei. Să cerem de la Iisus Hristos credinţa femeii cananeence şi izgonirea patimilor din inimile noastre. Să învăţăm a ne ruga cu rugăciunea ei, rostind mereu aceste scurte cuvinte: “Doamne ajută-ne să ne mîntuim şi să Te slăvim în vecii vecilor!” Amin.

sursa